Chestii de povestit

Povestea asta este despre mine. Știu că nu ar fi trebuit să scriu despre mine, dar asta e chiar bună. Mi s-a furat telefonul. Adică l-am pierdut. Ai văzut “Polițist, adjectiv”?

Îți spun din capul locului, am fost idiot. Eram acasă și am făcut o comandă la taxi de pe telefonul mobil, singurul telefon din casă. Am coborât după 5 minute, îmbrăcat cu niște pantaloni de trening cu buzunare lăbărțate și încărcat cu iPod, chei, telefon, portofel. Toate în buzunare. Mă grăbeam să ajung la o întâlnire la ATF, pe Matei Voevod.

Taxiul era în fața blocului. M-am suit în el, pe scaunul din față, și am constatat în următoarele secunde că îmi lipsea telefonul dintr-unul dintre buzunare. “L-am uitat sus”, mi-am zis. Am înjurat cu voce tare și l-am rugat pe taximetrist – un puști amabil – să mă aștepte până merg sus să-l iau.

În casă, nici urmă de telefon. Nicăieri. Mi-am zis că mi-a căzut în scara blocului, ori în lift. Nici urmă de telefon. Am coborât și l-am rugat pe șoferul taxiului să-mi împrumute mobilul lui, ca să mă sun. Era deja închis.

M-am suit în taxi contrariat, dar grăbit să ajung pe Matei Voevod. Pe la Universitate mi-a trecut prin minte că singurul loc în care ar fi putut să-mi cadă telefonul era pe scaunul mașinii și că șoferul meu îmi furase telefonul. Nu i-am zis nimic – mai de grabă de rușine pentru că fusesem atât de prost – și l-am rugat să mă lase la colțul dintre Carol I și Calea Moșilor.

Am urcat la un prieten despre care știam sigur că era acasă și am început să dau telefoane. Mai întâi ca să-mi blochez abonamentul, apoi ca să dau de indicativul 977, de la Taxi 2000. Am sunat la dispecerat, i-am explicat domnișoarei problema, am acceptat fapul că fusesem tras pe sfoară și am cerut să vorbesc personal cu taximetristul inteligent. Acesta a refuzat să-mi dea numărul lui de telefon și a propus să ne vedem a doua zi de dimineață, la sediul firmei lui.

M-am dus direct la Poliție. La Secția 3, care e chiar pe strada mea. Domnul comandant m-a invitat să povestesc întâmplarea. M-a lăsat să termin povestea și m-a întrebat senin:

“Deci telefonul era în posesia dumneata sau nu?”
“Nu, tocmai îmi căzuse pe scaunul șoferului.”
“Deci nu mai era în posesia ta, nu-i așa?”
“Nu mai era, aveți dreptate!”
“Păi ăsta nu e furt”, îmi zice și-mi aduce două hârtii, ca să dau declarație.

M-a lăsat să relatez în scris toată întâmplarea, apoi a adus dintr-o încăpere alăturată Codul Penal. L-a deschis în dreptul Articolului 128, pe care l-a marcat cu degetul și m-a pus să citesc cu voce tare. Te mai întreb odată, ai văzut “Polițist, adjectiv”?

“Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

M-a pus să citesc și articolul care definea infracțiunea de tâlhărie, ca să mă lămuresc că nu a fost vorba nici despre așa ceva. Apoi mi-a dat un exemplu simplu, ca să mă lămuresc definitiv:

“Fii atent, dacă eu merg pe stradă și-mi cade portofelul din buzunar, tu mă vezi și… să zicem că-l iei de pe jos și uiți să mi-l dai, iar peste un timp vin la tine cu poliția, tu consideri că ai furat?”
“Da!”
“Nu, n-ai furat!! Eu am pierdut portofelul și tu l-ai găsit, m-ai înțeles?”