Chestii de povestit

Bunicul Mădălinei – da, iar el – le-a ținut mereu piept comuniștilor. Cândva prin anii 50, a făcut ceva la care visau toți românii.

Era o zi de vară și bunicul era plecat undeva la câmp – bunicul era țăran, avea propriul pământ și propria gospodărie. Copiii lui erau acasă, bucurându-se de o zi de vacanță, când pe poartă au intrat un perceptor cu primarul. „Tac-tu unde-i? Mă-ta unde-i?”, au întrebat intrând fără reținere în casă. Copiii speriați au început să plângă. „E la câmp, tata”, a răspuns fiica cea mare. „Să-i zici că dacă nu intră în tovărășie cu noi, o să aibă probleme”, a adăugat perceptorul.

Tovărășia a fost un prim pas în planul comuniștilor, următorul a fost colectivizarea. Bunicul n-a fost de acord cu niciunul dintre acești „pași”. Deci perceptorul a intrat în gospodărie și a furat scroafa bunicului sub ochii plânși ai copiilor. Fiica cea mare își amintește că era o scroafă lungă de peste un metru, o scroafă monument din care ar fi mâncat un an întreg o familie numeroasă.

Întors acasă de la câmp, bunicul Mădălinei a auzit vestea furtului și s-a enervat în ultimul hal. A înjurat, a aruncat cu străchini, s-a calmat și a așteptat să se înnopteze. În plină noapte, s-a dus la fratele lui mai mic care locuia în același sat. Fiica cea mare – trebuie să-ți zic că ea este mama Mădălinei – spune de unchiul Florea că era un om foarte îndrăzneț și curajos, deci perfect pentru planul bunicului. Împreună, în seara aia din 1950 și ceva, au intrat în curtea primăriei, unde se țineau animalele confiscate, și au furat înapoi scroafa.