O prietenă mi-a spus o (altă) poveste de dragoste neîmpărtășită, de data asta mai de grabă din lipsă de încredere în sine, decât prin voința destinului.
Amica mea făcea autostopul în drum spre casa alor ei, de la țară. A luat-o în mașină un domn pe la vreo 50 de ani, pus – cum altfel? – pe vorbă lungă. Dintr-una într-alta, s-a ajuns la Vama Veche, locul comun de recreație și aventuri amoroase a câtorva generații bune de studenți români.
Șoferul a povestit cum își petrecea fiecare vară – din timpul cât a fost student la Politehnică în București – în Vamă, cu o gașcă mare de prieteni, cazați la cort, înspre bulgari. Într-una din seri, după o beție cruntă, omul nostru a reușit să se cupleze cu o studentă din alt oraș – o fată răpitor de frumoasă și cu ceva aparte, ceva ce-l făcuse să se îndrăgostească pe loc.
La răsărit, când soarele începe să ardă pe cer și te dă afară din cort, omul nostru s-a trezit singur. Nedumerit, a ieșit pe plajă, să-și caute domnța. I-a zărit silueta perfectă, la câțiva metri de mal, stropită de valurile Mării Negre. Părea o zeiță și înnota ca o sirenă.
Descurajat de perfecțiunea noii sale iubite și speriat de faptul că el nici măcar nu știa să înoate, tânărul de-atunci și-a îndesat boarfele într-un rucsac, a mai privit o dată înapoi și a plecat în grabă de pe plajă, spre Mangalia și apoi cu primul tren spre București. Fără niciun cuvânt.
Cei doi s-au reîntâlnit în București, după 20 de ani, la nu mai știu ce conferință. Și-au amintit unul de celălalt și și-au vorbit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Femeia nu a cerut niciun fel de explicație pentru dispariția lui și cei doi s-au despărțit din nou, de data asta pentru totdeauna…
Șoferul nostru regretă că nu a rămas, acum un sfert de secol, pe plajă, cu domnița care-i răpise sufletul…
Lasă un comentariu