Chestii de povestit

Zilele astea am ascultat cu ceva nostalgie rap american vechi și bun. Și mi-am amintit de Piața Romană la începutul anilor 2000, locul unde s-au format câteva dintre vedetele muzicii autohtone. Povestea lui Uler este probabil doar una dintre ele…

Nu l-am cunoscut niciodată personal. Sau l-am cunoscut așa cum i-am cunoscut pe toți ceilalți șmecherași din Romană – cu o strângere de mână și câteva saluturi din cap. Nicio vorbă. Deși astăzi – la aproape zece ani de când ne comparam telefoanele între ele pe la McDonalds și de când eram înfricoșați, care de Nea Puiu, care de Nikita – Uler este în topurile MTV România și pretinde că ar fi măcar pe jumătate american, nu trebuie uitat că pe vremea noastră vindea ziare printre mașinile de la stopul din Piața Romană.

Chestie care nu ar fi fost tocmai o rușine, dacă Uler nu ar fi fost și hoț de telefoane mobile. O prietenă a ajuns chiar la poliție cu vitorul star al rapului românesc, dar l-a scăpat de dosar penal pentru că a renunțat să depună plângere. Este un trecut ascuns doar în mințile celor câteva sute – poate mii – de oameni care au avut, la un moment dat, de-a face cu el în cei câțiva ani petrecuți pe străzile centrului capitalei.

Revenind la rapul meu american, îmi dau seama că – lăsând la o parte discuția despre calitatea muzicii și a mesajului transmis – diferența dintre acesta și rapul autohton vine exact din (in)capacitatea protagoniștilor mișcării de a-și asuma trecutul și adevărata personalitate.